'Ammar, fiul lui Yasir

’AMMAR, fiul lui YASIR

(Allah să fie mulțumit de el !)

Fiul primei femei martir

(d. 37 h.)

„Fiți răbdători, [cei din neamul] Yasir ! Locul vostru va fi Paradisul.”

(profetul Muhammed, Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !)

Cel care va studia istoria islamică (cu precădere perioada sa de început) își va da seama că este foarte dificil să se facă o comparație între eroii Islamului. Și acest lucru se întâmplă deoarece pot fi găsite unele trăsături de eroism la unii dintre acești oameni, ceea ce te poate duce cu gândul la faptul că respectivii întruchipează tipologia căutată, dar cercetând mai departe poți avea surpriza să descoperi la un alt companion al Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) caracteristici similare sau chiar mai pronunțate. De exemplu, cineva îl admiră pe Bilal, fiul lui Rabah, pentru curajul și tăria de caracter dovedite. La fel, însă, dacă vom citi despre ’Ammar, fiul lui Yasir, vom înțelege că nici el nu este mai prejos. Chiar și numai aruncând o privire asupra caracterului mamei sale, trecând prin filtrul minții forța morală și perseverența de care au dat dovadă pe calea lui Allah, precum și moartea de dragul Său, vom accepta că avem de-a face cu un alt exemplu de eroism caracteristic acelei generații binecuvântate a primilor adepți ai Islamului.

În una din zilele în care profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) trecea, așa cum îi era obiceiul, interesându-se de starea celor mai săraci dintre cei care au răspuns chemării sale, obidiți aflați în permanență sub tortura politeiștilor, a observat trei dintre aceștia (făcând parte din aceeași familie) torturați împreună. Și pentru că nu putea să le ofere vreo protecție, i-a încurajat moral, spunându-le : „Fiți răbdători, [cei din neamul] Yasir ! Locul vostru va fi Paradisul.”

Unul dintre cei trei torturați de către Bani Makhzum, împreună cu tatăl și mama sa, era eroul nostru. Mama, Sumayya, fiind mai firavă, nu a reușit să suporte chinurile și astfel a devenit primul martir din istoria islamică.

Cei din neamul Yasir erau, într-un fel, niște străini pentru comunitatea meccană, tatăl lui ’Ammar trăgându-se din Yemen, iar mama fiind a fată sclavă; din această cauză, odată cu îmbrățișarea Islamului, au fost printre cei mai expuși hărțuirii și torturii, forme de presiune pe care le-au îndurat cu mare curaj și răbdare. Cu siguranță, ’Ammar și familia sa au trecut testul de credință cu convingere.

În legătură cu tortura sa, știm că a fost expus nisipului mistuitor al deșertului, ars cu fier încins pe diferite părți ale corpului și apoi scufundat cu rănile sângerânde în apă, provocându-i-se leșinul, practici repetate până când politeiștii înșiși au obosit și s-au convins de inutilitatea metodelor de a-l determina să revină la politeism și să respingă credința (Islamul). ’Ammar putea să-și controleze vorba când era în deplinătatea facultăților, dar într-un moment de semiconștiență a repetat după păgâni câteva cuvinte care preamăreau idolii lor. Ulterior, când și-a recăpătat pe deplin conștiința și și-a dat seama ce a rostit, i-a părut foarte rău și a devenit deprimat. Dar Allah Preaînaltul a avut pansament pentru rănile sale spirituale, El revelându-i profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) iertarea lui 'Ammar și a tuturor celor aflați într-o situație asemănătoare (respingerea credinței numai prin cuvinte, într-o situație de extremă presiune) :

„Aceia care nu cred în Allah, după ce au crezut – afară de acela care este silit [să nu creadă], dar inima lui este netulburată întru credință – asupra acelora care și-au deschis inima necredinței va veni mânie de la Allah și ei vor avea parte de chin cumplit !” (trad.sensurilor 16 : 106)

Tăria de caracter și perseverența lui 'Ammar au constituit, deopotrivă, două surse de admirație a profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), despre care s-a relatat că a spus : „Credința lui 'Ammar ajunge până în măduva oaselor.” Iar cu ocazia unei neînțelegeri dintre 'Ammar și marele comandant Khalid, fiul lui Al-Walid, se relatează că profetul Islamului a spus : „Acela care se ceartă cu 'Ammar, va fi certat de către Allah.”

Ca un companion dreptcredincios și discipol al profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), ’Ammar a luat parte la toate bătăliile din timpul vieții Profetului, precum și la cele duse în anii în care conducerea națiunii musulmane a fost exercitată de către Abu Bakr și ’Umar (Allah să fie mulțumit de ei !). Conduita sa a fost una caracteristică unui bun urmaș al Islamului, pentru care adevăratul caracter iese la lumină mai ales când este numit într-o funcție de conducere. Să vedem cum s-a comportat ’Ammar într-o asemenea situație.

În timpul lui ’Umar, fiul lui Al-Khattab, ’Ammar a fost numit guvernator al Kufei, în Irak și, în ciuda poziției înalte pe care o avea și a vârstei înaintate, ’Ammar obișnuia să-și cumpere singur cele necesare și să le care cu propriile brațe.

O altă scenă petrecută tot în Kufa, ni-l descrie pe unul dintre locuitorii necivilizați încercând să-l insulte, numindu-l „cel cu urechea tăiată” (cu referire la una dintre urechile sale tăiate într-o bătălie glorioasă a Islamului). ’Ammar i-a răspuns simplu : „Tu ai încercat să-mi jignești cea mai bună ureche, pierdută de dragul lui Allah.” Putea, așadar, să-l pedepsească cu ușurință pentru că a insultat un guvernator, însă a preferat să i se adreseze într-un mod simplu, pe limba sa, fiind onorat să poarte semnele lăsate de sacrificiile făcute de dragul credinței sale, pe calea lui Allah Preaînaltul.  

Abu Umama Al-Bahili

ABU UMAMA AL-BAHILI

(Allah să fie mulțumit de el !)

Soldat si profesor

(d. 81 h.)

Eroul nostru de astăzi s-a distins prin două contribuții majore : una în domeniul științei și a transmiterii tradițiilor profetice, iar cealaltă în opoziția manifestată față de armatele Imperiului Roman de Răsărit în încercarea de a pune umărul la eliberarea regiunii siriene, inclusiv a pământurilor palestiniene, dar și a Egiptului și Africii de Nord.

Eroul nostru s-a născut cu douăzeci de ani înainte de emigrarea (hijra) profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) de la Mecca la Medina. Băiat fiind, iar mai apoi un tânăr în toată regula, obișnuia să asculte ceea ce se spunea despre profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), să ia aminte la învățăturile sale transformatoare și la principiile pe care acesta le propovăduia în Mecca. Fără urmă de îndoială ca i-a ajuns la urechi și expresia atitudinii ostile manifestată de quraiși față de Mesajul care le submina autoritatea, bazat pe ideea că toți oamenii sunt egali în fața lui Allah Preaînaltul, indiferent de culoarea pielii, rasă sau status social. De asemenea, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) a recomandat cu insistență adorarea unui Dumnezeu Unic, în locul pleiadei de idoli la care se prosternau păgânii, îndemn care, la rândul său, amenința practicile moștenite de la înaintașii quraiși.

În bătălia de la Badr (prima încleștare dintre cei credincioși și politeiști), numai 300 de musulmani echipați rudimentar au înfrânt peste 1.000 de soldați care s-au bucurat de o asigurare logistică superioară. Acest eveniment probabil că a sporit admirația eroului nostru față de profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) și Mesajul său. Prin urmare, a călătorit până în Medina unde și-a anunțat convertirea sa la Islam.

În cea de-a doua bătălie, de la Uhud, Abu Umama și-a demonstrat curajul ca un luptător sincer și statornic pentru Cauză. Fără urmă de teamă el s-a întrecut cu dușmanii Credinței sosiți la Medina pentru a răzbuna înfrângerea de la Badr. Stindardul eroului nostru, la fel cu cel al tuturor eroilor Islamului, a fost „martiriu din dragoste pentru Allah.” A privit către Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) rugându-l să se roage pentru moartea sa ca martir în această luptă. Însă Profetul s-a rugat : „O, Allah ! Salvează-l și apropie-i victoria.” Atunci când Profetul a luat decizia de a-i urmări pe inamici pentru a se asigura că nu vor reveni în Medina, eroul nostru s-a aflat în compania sa.

Câțiva ani mai târziu (mai exact în cel de-al șaselea an după emigrare) profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) s-a hotărât să meargă la Mecca cu scopul de a efectua ’Umra (Pelerinajul cel mic). Din moment ce meccanii nu erau în relații bune cu el, l-a delegat pe ’Usman, fiul lui 'Affan (Allah să fie mulțumit de el !) să-i convingă că aveau intenții pașnice. ’Usman a fost reținut în Mecca trei zile, ceea ce a produs tulburare în sufletul Profetului și al companionilor, determinându-i pe aceștia din urmă să încheie o alianță cu Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) în baza căreia se angajau să lupte cu necredincioșii meccani în ciuda faptului că, datorită caracterului călătoriei nu veniseră pregatiți pentru război. Acest jurămant este cunoscut în istorie sub numele de Bay’at Ar-Riduan, fiind cel la care face referire versetul 18 din capitolul 48 al Coranului :

           

„Allah a fost mulțumit de dreptcredincioși, când ei au făcut legământ cu tine [acolo] sub pom [să moară în luptă pentru cucerirea Meccăi]. El a știut ce a fost în inimile lor și a făcut să pogoare asupra lor liniștea ...”

Printre "dreptcredincioșii" despre care putem citi în acest verset s-a aflat și eroul nostru Umama.

Încrederea pe care Profetul a avut-o în el și în bagajul său de cunoștințe l-a determinat să-l desemneze pe eroul nostru să propovaduiască Islamul tribului din care provenea.

Dupa moartea Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) eroul nostru a participat activ în bătăliile împotriva apostaților (al-murtadun) din întreaga Arabie, pentru ca mai târziu, când califul Abu Bakr a trimis o parte a forțelor sale armate să cucereasă (sau mai exact să elibereze) regiunea siriană (Aș-Șam), Abu Umama a fost înrolat sub comanda lui Yazid, fiul lui Abu Sufyan. 

 (campania musulmana din Levant, aprilie 634 g.)

Dupa un studiu strategic s-a luat hotărârea ca o divizie să declanșeze războiul cu romanii, iar ulterior ei să i se alăture și restul armatei, afluire cu dublu scop : susținere a acțiunilor de luptă și slăbirea moralului inamicilor. Manevra nu a fost atât de simplă pe cât se pare, deoarece romanii, deși nu erau în număr foarte mare, erau bine echipați și antrenați. Demn de remarcat este și faptul că această confruntare a condus și la erodarea mitului invincibilității armatelor romane, eroul nostru Umama Al-Bahili participând la această acțiune riscantă încheiată victorios și dând dovadă de mult curaj.

În ceea ce privește contribuția pe care a avut-o la știința islamică, este suficient să amintim că de eroul nostru este legată relatarea și transmiterea a 270 de tradiții profetice, lucru realizat înainte de moartea sa la vârsta de 106 de ani.     

Abu 'Ubaida, fiul lui Al-Jarra

ABU ’UBAIDA, FIUL LUI AL-JARRA

(Allah să fie mulțumit de el !)

Cel demn de încredere pentru națiunea musulmană

 (583-638)

Sinceritatea și aderarea la Mesaj, dar și dragostea și devotamentul arătate Trimisului lui Allah, au fost trăsături de caracter specifice atât tuturor companionilor profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), cât și ale fiecărui erou din istoria Islamului. Iar Abu ’Ubaida (’Amir, fiul lui Al-Jarra) nu a făcut excepție de la regulă, fiind mai degrabă un exemplu tipic, în legătură cu care profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) a grăit : „Fiecare națiune are pe cineva demn de încredere, iar cel ales pentru această națiune (a Islamului) este Abu ’Ubaida, fiul lui Al-Jarrah.”

Iubirea și devotamentul manifestate față de Trimisul lui Allah nu doar i-au ridicat gradul de notorietate, ci efectiv i-au modelat personalitatea. În bătălia de la Uhud, care s-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile din istoria islamică timpurie, Abu ’Ubaida a fost unul dintre cei care au luptat împotriva meccanilor politeiști sosiți la Medina să se răzbune pentru înfrângerea de la Badr. Atunci când arcașii musulmani și-au părăsit pozițiile imediat ce au simțit gustul unei victorii premature, armata din care făceau parte a fost atacată pe la spate, imediat instaurându-se haosul printre luptătorii săi. Într-o situație așa de critică, Abu ’Ubaida a luptat cu mare înverșunare, încercând în permanență să nu-l piardă din priviri pe liderul său drag, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !). Deodată a zărit sânge pe fața Profetului și, în câteva secunde, a fost în preajma sa pentru a găsi cele două zale ale coifului de protecție strapunse de o săgeată. Nu a putut să asiste pasiv la această scenă critică și i-a cerut permisiunea lui Abu Bakr (Allah să fie mulțumit de el !) să-i ofere șansa să scoată zalele slabe. Apoi a apucat cu dinții săi fiecare za, trăgând-o afară cu atâta forță până când a simțit pământul lung sub spatele său.

Abu ’Ubaida s-a numărat printre cei care s-au convertit de timpuriu la Islam, învățând multe de la prietenul său, Abu Bakr As-Siddiq (Allah să fie mulțumit de el !). Încrederea Profetului în el a fost foarte mare. Istoria ne povesteste cum o delegație din Najran (regiune situata în S-E Peninsulei) l-a rugat pe Profet să le trimita pe cineva care să-i învețe Coranul și bazele Islamului. El le-a promis că le va trimite pe cineva care cu adevărat era demn de încredere și sincer, promisiune care a născut în sufletul fiecărui companion speranța că el va fi bărbatul ales. Acesta a fost, însă, Abu ’Ubaida. 

Așadar, nu trebuie să ne mai mire cu nimic când ascultăm cuvintele lui ’Umar, fiul lui Al-Khattab (Allah să fie mulțumit de el !), care, pe patul de moarte a spus : „Dacă ar mai fi trăit Abu ’Ubaida, l-aș fi nominalizat să preia califatul.”

 (mormantul lui 'Abu Ubaida, situat in Valea Iordanului, Iordania)

Iar mai devreme când, din rațiuni tactice, ’Umar a dorit să numească un nou comandant pentru forțele sale armate dislocate în Siria, în locul lui Khalid, fiul lui Al-Walid, alesul a fost Abu ’Ubaida. În momentul când a primit investirea, bătălia dintre armata musulmană și cea romană era în plină desfășurare. După ce a luat sfârșit, Abu ’Ubaida s-a înfățișat cu respect în fața comandantului Khalid, fiul lui Al-Walid, și i-a prezentat scrisoarea de investitură. Când Khalid l-a întrebat : „De ce ai ținut secret așa ceva atât de mult ?”, Abu ’Ubaida i-a raspuns : „Nu am dorit să-ți dau peste cap planurile pe care ți le-ai făcut. Noi nu căutăm gloria pămantească și nici nu lucrăm de dragul acestei lumi, amândoi fiind frați pe Calea lui Allah.”

Abu ’Ubaida a devenit comandantul suprem al, probabil, celei mai mari armate musulmane la acea dată. Și, cu toate acestea, s-a comportat ca orice alt soldat. Când i-a ajuns la urechi că oamenii îl laudă prea mult, a ținut să le precizeze tuturor următoarele : „Vă reamintesc că sunt musulman și mă trag din tribul Quraiș. Dacă printre voi există cineva, indiferent de culoarea pielii sale, roșie sau neagră, care se teme mai mult de Allah decât mine, atunci doresc să-l servesc [pe persoana respectivă].”

In vizita intreprinsă în Siria, califul ’Umar l-a însoțit pe Abu ’Ubaida la reședința acestuia unde, spre surprinderea sa, a aflat că guvernatorul guvernatorilor (așa cum i se spunea lui Abu ’Ubaida) locuia în cel mai modest loc cu putință, unde cu greu își găsea loc vreun obiect de meșteșug. Când l-a întrebat : „De ce nu procedezi așa cum fac toți ceilalți ?”, Abu ’Ubaida i-a răspuns : „Ce am aici (referindu-se la puținele lucruri pe care le avea) îmi este suficient.”

Datorită modestiei sale, dublată de devotament, curaj și încredere, Abu ’Ubaida și-a câștigat renumele de „cel demn de încredere pentru națiune.”

Abu Huraira

ABU HURAIRA

(Allah să fie mulțumit de el !)

Naratorul multor relatări profetice

 (d. 636 g.)

Pentru orice musulman numele lui Abu Huraira este unul neprețuit, fiind corelat în cel mai strălucit mod de relatările profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !). Astfel, numai eroului nostru i se datorează conservarea și transmiterea a peste 1.000 de hadisuri, lucru și mai interesant dacă ținem cont că Abu Huraira a avut onoarea să stea în compania profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) doar o perioadă scurtă de patru ani (din cei 23 de ani de profeție). Cum să ne explicăm acest fenomen unic, cel al unui bărbat care, deși a fost în preajma Profetului numai patru ani, a relatat mult mai mult decât alții care l-au însoțit perioade îndelungate de timp ? Răspunsul se întrezărește din două trăsături specifice eroului nostru : prima și cea mai relevantă este memoria sa, iar cea de-a doua – disponibilitatea maximă de a învăța de la Profet, dusă atât de departe, încât cu greutate se îndepărta de el, numai noaptea.

Abu Huraira era unul dintre cei denumiți ahl-ussuffah, despre care aproape se poate spune că a trăit în umbra moscheii Profetului, din moment ce la vremea respectivă nu avea nici soție și nici copii în legătură cu care să-și facă griji. Mai mult, dorința eroului nostru de a învăța cât mai mult posibil de la profesorul său, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), a exercitat o asemenea influență asupra sa, încât aproape că s-a rupt de toate activitățile lumești, uitând până și de procurarea pâinii din care să guste. Se spune că eroul nostru ajunsese chiar să petreacă mai mult de o zi fără să bage ceva în gură, ceea ce i-a pus la grea încercare organismul.

În legatură cu memoria sa de excepție, tot istoria ne spune că, odinioară, guvernatorul Marwan, fiul lui Al-Hakam l-a rugat pe Abu Huraira să-l învețe câteva dintre vorbele profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), în acest sens dând dispoziție unui scrib să ia loc în spatele unui paravan și să noteze tot ceea ce relatase până atunci eroul nostru. Un an mai târziu l-a rechemat pe Abu Huraira la el și l-a întrebat despre respectivele relatări. Spre surprinderea lui Marwan, acesta a repetat relatările cuvânt cu cuvânt, fără să adauge sau să omită măcar un singur cuvințel.

Spiritul pătrunzător în domeniul științei de care a dat dovadă Abu Huraira este bine reliefat în următoarea întamplare. Zaid, fiul lui Sabit relatează : „Odată mă rugam în moschee împreună cu Abu Huraira, un prieten al nostru, când Profetul a intrat și ni s-a alăturat, cerându-ne să continuăm. Prietenul meu și cu mine ne-am rugat primii, iar Profetul a spus ’Amin’. După care, Abu Huraira a mai adăugat, ’O, Allah. Cer de la Tine ceea ce Te-a implorat prietenul meu, în plus Îți cer să-mi oferi știința pe care să n-o uit vreodată.’ La care Profetul a răspuns din nou ’Amin.’ ”

Așa cum era firesc, ca un drept-credincios și un bun cercetător în chestiuni religioase, Abu Huraira, în afara faptului că își încuraja prietenii să învețe cât mai mult, el însuși și-a asumat răspunderea să le predea tot ceea ce acumulase. Și acest lucru a început chiar din propria casă (de unde este normal să înceapă să se manifeste acest har), eroul nostru ostenindu-se să o învețe Islamul pe mama sa dragă, căreia i-a arătat un respect deosebit. Cu toate eforturile, însă, ea nu a fost atât de receptivă la învățăturile fiului său, preferând să rămână pradă necredinței. Într-o zi, Abu Huraira a mers la Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) cu ochii înecați în lacrimi. Întrebat fiind care este necazul său, i-a spus că în momentele când depunea eforturi să-i vorbească mamei sale despre Islam, aceasta se revolta, spunând câteva cuvinte nepotrivite despre Profet. Apoi, l-a rugat să se roage pentru călăuzirea sa, ceea ce a și făcut : „O Allah ! Oferă-i călăuzirea Ta mamei lui Abu Huraira.” Abu Huraira s-a luminat la față și s-a grăbit către casă să-i ducă mamei veștile, relatând următoarele : „Când am ajuns în dreptul ușii, am găsit-o închisă, iar din interior răzbătea zgomotul făcut de cineva care se spală. Mama mi-a strigat să aștept și după ce s-a îmbrăcat a ieșit afară mărturisind : ’Nu există altă divinitate în afară de Allah și recunosc că Muhammed este Mesagerul Său.’ Am alergat într-un suflet înapoi la Profet, plângând de bucurie ...”

Așa cum am menționat mai devreme, lui Abu Huraira îi plăcea să-i vadă pe ceilalți încălzindu-se la lumina științei. Într-o bună zi i-a urmărit cu privirea pe comercianții ocupați cu obiectul muncii lor, strigându-le : „Cât de mult pierdeți voi !” Oamenii l-au întrebat : „Ce vrei să spui ?” Abu Huraira le-a răspuns : „Voi vă pierdeți vremea aici, timp în care [în alt loc] se distribuie averea Profetului. Nu doriți să mergeți și voi acolo să vă luați partea voastră ?” Oamenii au ridicat mirați din sprâncene : „Unde este acel loc ?” Și le-a răspuns : „La moschee.” Cu mic cu mare au alergat cu toții la moschee, Abu Huraira așteptând. Când s-au întors, i-au reproșat : „Am mers la moschee, dar nu am văzut nimic care să se împartă.” „Nu era nimeni acolo ?”, i-a întrebat. Ei au mărturisit : „Am zărit câțiva oameni care se rugau și pe alții care recitau Coran și studiau chestiuni religioase.” Atunci, le-a spus : „Aceasta este averea pe care ne-a lăsat-o Profetul.”

Dar dragostea pentru învățătură și memoria sa de excepție nu au reprezentat singurele calități ale eroului nostru. Pe lângă acestea, Abu Huraira era cunoscut pentru smerenia, generozitatea și evlavia sa. Chiar dacă s-a căsătorit mai târziu cu femeia pe care o slujise și a fost numit guvernator al Bahreinului și Medinei de către diferiți califi, smerenia și evlavia nu l-au părăsit niciun moment. Se știe că Abu Huraira a fost bărbatul care își petrecea zilele în post și nopțile în rugăciune. Obișnuia să se roage o treime din noapte, după care își trezea soția care continua rugile pentru a doua treime din noapte și, la final, se trezea fiica lor care termina rugăciunile în ultima treime din noapte.

Datorită acestor calități și contribuției sale inestimabile la conservarea relatărilor profetice, Abu Huraira și-a câștigat locul său de seamă printre eroii istoriei Islamului.

Abu Zar Al-Ghifari

ABU ZAR AL-GHIFARI

(Allah să fie mulțumit de el !)

Cel care a luptat cu luxul si tentațiilor lumești

 (d. 611 g.)

„O, voi cei care credeți ! Mulți dintre rabini si călugări mănâncă averile oamenilor pe nedrept și [îi] împiedică de la calea lui Allah ! Iar acelora care strâng aur și argint și nu le cheltuiesc pe calea lui Allah, vestește-le osândă dureroasă,

Într-o Zi în care vor fi ele încinse în focul Gheenei și cu ele se vor arde frunțile, laturile si spinările lor. Aceasta este ceea ce ați strâns pentru sufletele voastre ! Gustați din ceea ce ați strâns !” (traducerea sensurilor Coranului  9 : 34-35)

Aceste cuvinte ale lui Allah Preaînaltul i-au luminat toată viața eroului nostru, Abu Zar Al-Ghifari, cel care s-a dovedit a fi unul dintre cei mai mari inamici ai luxului și ai afacerilor lumești, un adept devotat sărăciei și oamenilor săraci. Cu alte cuvinte, Abu Zar s-a declarat un dușman al falsității și apropiat temerar al adevărului în general. O analiză mai apropiată a vieții eroului nostru va scoate la lumină aceste trăsături specifice ale caracterului său.

Abu Zar a fost unul dintre primii convertiți la Islam (probabil a cincea sau a șasea persoană), despre care aflăm din cărțile care descriu biografia Profetului (sirah) că a venit la Mecca pentru a se întâlni cu Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) despre care auzise atât de multe. Când, într-un final, a ajuns să-l întâlnească, i-a cerut să-i recite câteva din revelațiile primite de la Allah. După ce a îmbrățișat Islamul, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) l-a întrebat din ce trib se trage, Abu Zar răspunzându-i că din Ghifar. Răspunsul l-a luat oarecum prin surprindere pe Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) deoarece nu de puține ori Ghifar s-a dovedit a fi un trib renumit pentru tâlhăriile pe care le comitea la drumul mare. Cu toate acestea, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) și-a spus : „Cu siguranță Allah călăuzește pe cine dorește.” Abu Zar a fost sfătuit să se întoarcă la oamenii săi și să rămână pentru o vreme acolo până când va avea vești de la Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), totul din cauza pericolului la care se expunea ca urmare a convertirii sale la Islam, pericol care putea culmina chiar cu torturarea sau uciderea sa. Dar, în ciuda acestui sfat, Abu Zar avea o fire îndrăzneață și nu a putut să țină ascunsă schimbarea sa, la scurt timp mergând la Ka’bah. Acolo, chiar în fața tuturor dușmanilor Islamului a rostit mărturisirea de credință : „La 'ilaha ’illa-llah, Muhammad-ur-Rasul-Allah”  (Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah și Muhammed este Mesagerul Său), ceea ce aproape că i-a provocat moartea din cauza bătăii primite.

Firea sa lipsită de compromisuri în fața păcatelor l-a făcut să mai încaseze încă o bătaie chiar în ziua care a urmat. În acea zi, în timp ce era în apropiere de Ka’bah a dat ochii cu doi oameni care se rugau unor idoli. Abu Zar nu a putut să stea deoparte la o asemenea scenă și a început să le ocărască idolii, politeiștii adunându-și forțele și bătându-l până când l-au lăsat lipsit de vlagă. Luând act de aceste incidente, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) l-a sfătuit din nou să stea departe de Mecca.

Eroul nostru s-a întors la tribul său și mai întâi a început să predice Islamul acolo, după care a mers la un alt trib vecin, Aslam. La câțiva ani după aceasta, în vreme ce Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) se afla la Medina împreună cu companionii săi, au zarit cu toții sute de oameni care se îndreptau în direcția orașului, unii pe jos, alții călare. Și dacă vântul nu le-ar fi adus la urechi rugile și adorările aduse lui Allah Preaînaltul, rostite cu voci puternice de către ei, musulmanii ar fi putut să fie tentați să creadă că o armată ostilă se îndreaptă către ei. Dar cine erau acești oameni ? Ei erau cei din triburile Ghifar și Aslam care îmbrățișaseră Islamul datorită muncii depuse de eroul nostru. Din acel moment, Abu Zar Al-Ghifari a participat activ la toate activitățile desfășurate în comunitatea Profetului, nimic diminuându-i calitățile despre care am discutat.

Odată a fost întrebat de către Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) : „Ce vei face dacă vei vedea conducători care vor reține pentru ei al fay’  (prada de război cuvenită săracilor) ?” Răspunsul lui Abu Zar nu a întârziat să vină : „Jur pe Allah că voi ridica sabia și mă voi lupta contra lor.” Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) a continuat : „Îmi dai voie să-ți sugerez ceva care este mai bun ? Înarmează-te cu răbdare până când mă vei întâlni (în viața care va urma).” Și despre valoarea acestui sfat ne vom da seama în perioada trăită de Abu Zar după moartea Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) și a primilor doi califi drept-călăuziți, Abu Bakr și ’Umar, fiul lui Al-Khattab (Allah să fie mulțumit de ei !).

 (moscheea Abu Zar Al-Ghifari, situata la 900 m nord de moscheea Profetului)

În acea perioadă Abu Zar a fost martorul căderii unora dintre primii companioni ai Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) în mirajul afacerilor lumești. Cu durere a observat că mulți oameni s-au expus pericolelor reprezentate de bogăția care a început să se manifeste din abundență în Imperiul Islamic. A fost foarte furios din cauza trendului evenimentelor, însă și-a amintit de sfatul primit de la profesorul sau, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), acela de a nu ridica sabia în fața altor musulmani. Și, în loc să facă uz de sabia sa, și-a folosit forța limbii să-i atace pe acei oameni care s-au lăsat târâți în mirajul unei vieți pline de lux punându-și, astfel în pericol viața spirituală. Și oriunde îl duceau pașii, Abu Zar își făcuse un obicei din a atenționa asupra pericolelor la care se expuneau în Ziua de Apoi. Unul dintre primii care au auzit atenționările sale a fost guvernatorul Siriei, pe care Abu Zar l-a sfătuit să se abțină de la acumularea de averi și să ducă o viață simplă, reamintindu-i versetele pe care le-am citat la începutul povestirii.

Și alți bogătași din comunitate au auzit de mai multe ori aceste atenționări, ceea ce l-a determinat pe guvernatorul Siriei să-i scrie califului din Medina să-l trimita la el pe Abu Zar. Temându-se, însă, de iscarea unor certuri, califul l-a chemat în Medina. Numai că, un grup de oameni rău intentionați au încercat să-l folosească pe Abu Zar drept pretext de a începe o revoltă împotriva califului ’Usman (Allah să fie mulțumit de el !), plan dejucat pentru că Abu Zar nu a fost un formator de greve sau un căutator al puterii, ci un reformator și sfătuitor pentru oameni. Astfel, el a ascultat cu supunere de ordinele califului și s-a întors la Medina, de acolo cerând permisiunea să meargă la Rabdah unde a putut să se bucure în tihnă de vârsta sa înaintată și unde a și murit fără ca măcar să dispună de un simplu giulgiu cu care să-i fie acoperit trupul binecuvântat.  

Abu Ayyub Al-Ansari

ABU AYYUB AL-ANSARI

(Allah să fie mulțumit de el !)

Gazda medinită a Profetului

(Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !)

 (d. 631 g.)

              Hijra (sau emigrarea profetului Muhammed – Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) de la Mecca la Medina are în spatele său mai multe evenimente interesante, între ele înscriindu-se și fraternizarea dintre emigranți (muhajirun) și gazdele lor, ajutoarele din Medina (ansari). Una dintre primele măsuri luate de către Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) după sosirea sa la Medina a fost să dea în grijă pe fiecare dintre companioni celuilalt, instaurând astfel un fel de frăție legală. Și, cu adevărat, mediniții (ansarii) s-au comportat ca atare, ajungând ca majoritatea să-și împartă tot ce aveau în mod egal cu frații sosiți din Mecca, unul dintre aceștia fiind eroul nostru de astăzi, Abu Ayyub Al-Ansari (Khalid, fiul lui Zaid). El s-a bucurat de o onoarea mai mare decât a celorlalți, însă, fiind cel care l-a găzduit pe însuși Trimisul lui Allah.

În legătură cu sosirea Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), istoria ne spune că fiecare locuitor din fiecare cartier al Medinei pe unde acesta a trecut călare pe cămila sa l-a implorat să vină cu el. Însă, ca un conducător înțelept, acesta nu a dorit să dea dovadă de niciun fel de favoritism, respingând orice grup sau persoană, inclusiv pe propriul său unchi din partea mamei. S-a adresat tuturor spunându-le să-i lase în pace cămila : „Departați-vă de ea, căci se află sub ordin divin și unde se va opri, acolo voi zăbovi și eu”, el însuși luând mâna de pe frâiele sale. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) a descălecat numai după ce cămila s-a așezat cu totul jos, loc situat chiar în vecinătatea casei eroului nostru.

 (locul aproximativ al casei lui Abu Ayyub Al-Ansari)

Abu Ayyub Al-Ansari împreună cu soția sa au fost foarte fericiți să beneficieze de o asemenea mare onoare. Gazda aleasă era unul dintre mediniții care s-au întâlnit în secret cu Profetul la Aqabah, lângă Mecca, punând bazele alianței prin care se angajau să-l apere atunci când va emigra la Medina. Pentru a-și arăta mulțumirea de a fi aleși ca gazde, Abu Ayyub și soția sa au insistat ca Profetul să stea în camera situată la etajul umilei lor locuințe, dar acesta le-a spus că este mai bine pentru ei și mai ușor pentru vizitatori ca el să locuiască la parter. Și Abu Ayyub a acceptat, respectându-i dorința Profetului, cu toate că această schimbare le-a produs o permanentă grijă ca nu cumva să-și deranjeze cu ceva onorabila gazdă.

Odată, fiind pe punctul de a ațipi, Abu Ayyub a vărsat din greșeală un vas cu apă pe jos. A sărit imediat din așternut și și-a trezit soția, făcându-și amândoi mari probleme că apa ar putea să se infiltreze în tavan și să-și deranjeze oaspetele, pe profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !). Nu au stat mult pe gânduri și au folosit singura pătură de pe pat pentru a absorbi o parte a apei, de acum încolo noaptea devenind greu de suportat. În zilele care au urmat, Abu Ayyub l-a rugat din nou pe Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) să se mute la etaj, ceea ce s-a și întâmplat. Desigur, în curând Profetul a construit o moschee și o cameră pentru el însuși chiar în imediata vecinătate, eliberând casa eroului nostru.

Dar rolul eroului nostru nu s-a încheiat aici, Abu Ayyub dovedindu-se un musulman devotat și luand parte la toate campaniile majore, atât cele desfășurate în timpul vieții Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), cât și cele de după moartea sa, în perioada celor patru califi drept-călăuziți.

Mai mult, Abu Ayyub a supraviețuit tuturor și, în ciuda vârstei sale înaintate nu s-a sfiit a se alătura armatei musulmane în campaniile intreprinse împotriva opresiunii și nedreptății, inclusiv celor din vremea califului ummayad Mu’awiya, perioadă când și-a întâlnit și moartea. Dar, un om neobișnuit precum eroul nostru, nu ar fi fost deloc mulțumit cu o moarte și îngropare obișnuite, alăturându-se armatei musulmane în asediul Constantinopolului, căutând astfel martiriul. În această ultimă bătălie a vieții sale, Abu Ayyub a fost rănit, iar pe patul de moarte a fost vizitat de către comandantul armatei, Yazid, cel care l-a întrebat în legatură cu o ultimă dorință. Și, ați putea numai să vă imaginați ce și-a dorit eroul nostru ? Ceva unic, specific unui om cum era eroul nostru Abu Ayyub Al-Ansari (Allah să fie mulțumit de el !). Acesta a cerut ca imediat ce va muri, să-i fie așezat corpul pe calul său și cărat în cel mai îndepărtat punct din teritoriul inamic, unde să fie îngropat, iar mormantul său să fie un semn bun pentru forțele musulmane, care să-și propună să cucerească respectiva zonă.

 (mormântul lui Abu Ayyub Al-Ansari)

Dorința eroului nostru care, din dragoste pentru Allah, a traversat mii de kilometri din Medina până la Istanbul, s-a îndeplinit câteva secole mai târziu când Muhammed Cuceritorul a cucerit Constantinopulul din mâinile bizantinilor.