Abu Huraira

ABU HURAIRA

(Allah să fie mulțumit de el !)

Naratorul multor relatări profetice

 (d. 636 g.)

Pentru orice musulman numele lui Abu Huraira este unul neprețuit, fiind corelat în cel mai strălucit mod de relatările profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !). Astfel, numai eroului nostru i se datorează conservarea și transmiterea a peste 1.000 de hadisuri, lucru și mai interesant dacă ținem cont că Abu Huraira a avut onoarea să stea în compania profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) doar o perioadă scurtă de patru ani (din cei 23 de ani de profeție). Cum să ne explicăm acest fenomen unic, cel al unui bărbat care, deși a fost în preajma Profetului numai patru ani, a relatat mult mai mult decât alții care l-au însoțit perioade îndelungate de timp ? Răspunsul se întrezărește din două trăsături specifice eroului nostru : prima și cea mai relevantă este memoria sa, iar cea de-a doua – disponibilitatea maximă de a învăța de la Profet, dusă atât de departe, încât cu greutate se îndepărta de el, numai noaptea.

Abu Huraira era unul dintre cei denumiți ahl-ussuffah, despre care aproape se poate spune că a trăit în umbra moscheii Profetului, din moment ce la vremea respectivă nu avea nici soție și nici copii în legătură cu care să-și facă griji. Mai mult, dorința eroului nostru de a învăța cât mai mult posibil de la profesorul său, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), a exercitat o asemenea influență asupra sa, încât aproape că s-a rupt de toate activitățile lumești, uitând până și de procurarea pâinii din care să guste. Se spune că eroul nostru ajunsese chiar să petreacă mai mult de o zi fără să bage ceva în gură, ceea ce i-a pus la grea încercare organismul.

În legatură cu memoria sa de excepție, tot istoria ne spune că, odinioară, guvernatorul Marwan, fiul lui Al-Hakam l-a rugat pe Abu Huraira să-l învețe câteva dintre vorbele profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), în acest sens dând dispoziție unui scrib să ia loc în spatele unui paravan și să noteze tot ceea ce relatase până atunci eroul nostru. Un an mai târziu l-a rechemat pe Abu Huraira la el și l-a întrebat despre respectivele relatări. Spre surprinderea lui Marwan, acesta a repetat relatările cuvânt cu cuvânt, fără să adauge sau să omită măcar un singur cuvințel.

Spiritul pătrunzător în domeniul științei de care a dat dovadă Abu Huraira este bine reliefat în următoarea întamplare. Zaid, fiul lui Sabit relatează : „Odată mă rugam în moschee împreună cu Abu Huraira, un prieten al nostru, când Profetul a intrat și ni s-a alăturat, cerându-ne să continuăm. Prietenul meu și cu mine ne-am rugat primii, iar Profetul a spus ’Amin’. După care, Abu Huraira a mai adăugat, ’O, Allah. Cer de la Tine ceea ce Te-a implorat prietenul meu, în plus Îți cer să-mi oferi știința pe care să n-o uit vreodată.’ La care Profetul a răspuns din nou ’Amin.’ ”

Așa cum era firesc, ca un drept-credincios și un bun cercetător în chestiuni religioase, Abu Huraira, în afara faptului că își încuraja prietenii să învețe cât mai mult, el însuși și-a asumat răspunderea să le predea tot ceea ce acumulase. Și acest lucru a început chiar din propria casă (de unde este normal să înceapă să se manifeste acest har), eroul nostru ostenindu-se să o învețe Islamul pe mama sa dragă, căreia i-a arătat un respect deosebit. Cu toate eforturile, însă, ea nu a fost atât de receptivă la învățăturile fiului său, preferând să rămână pradă necredinței. Într-o zi, Abu Huraira a mers la Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) cu ochii înecați în lacrimi. Întrebat fiind care este necazul său, i-a spus că în momentele când depunea eforturi să-i vorbească mamei sale despre Islam, aceasta se revolta, spunând câteva cuvinte nepotrivite despre Profet. Apoi, l-a rugat să se roage pentru călăuzirea sa, ceea ce a și făcut : „O Allah ! Oferă-i călăuzirea Ta mamei lui Abu Huraira.” Abu Huraira s-a luminat la față și s-a grăbit către casă să-i ducă mamei veștile, relatând următoarele : „Când am ajuns în dreptul ușii, am găsit-o închisă, iar din interior răzbătea zgomotul făcut de cineva care se spală. Mama mi-a strigat să aștept și după ce s-a îmbrăcat a ieșit afară mărturisind : ’Nu există altă divinitate în afară de Allah și recunosc că Muhammed este Mesagerul Său.’ Am alergat într-un suflet înapoi la Profet, plângând de bucurie ...”

Așa cum am menționat mai devreme, lui Abu Huraira îi plăcea să-i vadă pe ceilalți încălzindu-se la lumina științei. Într-o bună zi i-a urmărit cu privirea pe comercianții ocupați cu obiectul muncii lor, strigându-le : „Cât de mult pierdeți voi !” Oamenii l-au întrebat : „Ce vrei să spui ?” Abu Huraira le-a răspuns : „Voi vă pierdeți vremea aici, timp în care [în alt loc] se distribuie averea Profetului. Nu doriți să mergeți și voi acolo să vă luați partea voastră ?” Oamenii au ridicat mirați din sprâncene : „Unde este acel loc ?” Și le-a răspuns : „La moschee.” Cu mic cu mare au alergat cu toții la moschee, Abu Huraira așteptând. Când s-au întors, i-au reproșat : „Am mers la moschee, dar nu am văzut nimic care să se împartă.” „Nu era nimeni acolo ?”, i-a întrebat. Ei au mărturisit : „Am zărit câțiva oameni care se rugau și pe alții care recitau Coran și studiau chestiuni religioase.” Atunci, le-a spus : „Aceasta este averea pe care ne-a lăsat-o Profetul.”

Dar dragostea pentru învățătură și memoria sa de excepție nu au reprezentat singurele calități ale eroului nostru. Pe lângă acestea, Abu Huraira era cunoscut pentru smerenia, generozitatea și evlavia sa. Chiar dacă s-a căsătorit mai târziu cu femeia pe care o slujise și a fost numit guvernator al Bahreinului și Medinei de către diferiți califi, smerenia și evlavia nu l-au părăsit niciun moment. Se știe că Abu Huraira a fost bărbatul care își petrecea zilele în post și nopțile în rugăciune. Obișnuia să se roage o treime din noapte, după care își trezea soția care continua rugile pentru a doua treime din noapte și, la final, se trezea fiica lor care termina rugăciunile în ultima treime din noapte.

Datorită acestor calități și contribuției sale inestimabile la conservarea relatărilor profetice, Abu Huraira și-a câștigat locul său de seamă printre eroii istoriei Islamului.

Abu Zar Al-Ghifari

ABU ZAR AL-GHIFARI

(Allah să fie mulțumit de el !)

Cel care a luptat cu luxul si tentațiilor lumești

 (d. 611 g.)

„O, voi cei care credeți ! Mulți dintre rabini si călugări mănâncă averile oamenilor pe nedrept și [îi] împiedică de la calea lui Allah ! Iar acelora care strâng aur și argint și nu le cheltuiesc pe calea lui Allah, vestește-le osândă dureroasă,

Într-o Zi în care vor fi ele încinse în focul Gheenei și cu ele se vor arde frunțile, laturile si spinările lor. Aceasta este ceea ce ați strâns pentru sufletele voastre ! Gustați din ceea ce ați strâns !” (traducerea sensurilor Coranului  9 : 34-35)

Aceste cuvinte ale lui Allah Preaînaltul i-au luminat toată viața eroului nostru, Abu Zar Al-Ghifari, cel care s-a dovedit a fi unul dintre cei mai mari inamici ai luxului și ai afacerilor lumești, un adept devotat sărăciei și oamenilor săraci. Cu alte cuvinte, Abu Zar s-a declarat un dușman al falsității și apropiat temerar al adevărului în general. O analiză mai apropiată a vieții eroului nostru va scoate la lumină aceste trăsături specifice ale caracterului său.

Abu Zar a fost unul dintre primii convertiți la Islam (probabil a cincea sau a șasea persoană), despre care aflăm din cărțile care descriu biografia Profetului (sirah) că a venit la Mecca pentru a se întâlni cu Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) despre care auzise atât de multe. Când, într-un final, a ajuns să-l întâlnească, i-a cerut să-i recite câteva din revelațiile primite de la Allah. După ce a îmbrățișat Islamul, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) l-a întrebat din ce trib se trage, Abu Zar răspunzându-i că din Ghifar. Răspunsul l-a luat oarecum prin surprindere pe Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) deoarece nu de puține ori Ghifar s-a dovedit a fi un trib renumit pentru tâlhăriile pe care le comitea la drumul mare. Cu toate acestea, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) și-a spus : „Cu siguranță Allah călăuzește pe cine dorește.” Abu Zar a fost sfătuit să se întoarcă la oamenii săi și să rămână pentru o vreme acolo până când va avea vești de la Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), totul din cauza pericolului la care se expunea ca urmare a convertirii sale la Islam, pericol care putea culmina chiar cu torturarea sau uciderea sa. Dar, în ciuda acestui sfat, Abu Zar avea o fire îndrăzneață și nu a putut să țină ascunsă schimbarea sa, la scurt timp mergând la Ka’bah. Acolo, chiar în fața tuturor dușmanilor Islamului a rostit mărturisirea de credință : „La 'ilaha ’illa-llah, Muhammad-ur-Rasul-Allah”  (Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah și Muhammed este Mesagerul Său), ceea ce aproape că i-a provocat moartea din cauza bătăii primite.

Firea sa lipsită de compromisuri în fața păcatelor l-a făcut să mai încaseze încă o bătaie chiar în ziua care a urmat. În acea zi, în timp ce era în apropiere de Ka’bah a dat ochii cu doi oameni care se rugau unor idoli. Abu Zar nu a putut să stea deoparte la o asemenea scenă și a început să le ocărască idolii, politeiștii adunându-și forțele și bătându-l până când l-au lăsat lipsit de vlagă. Luând act de aceste incidente, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) l-a sfătuit din nou să stea departe de Mecca.

Eroul nostru s-a întors la tribul său și mai întâi a început să predice Islamul acolo, după care a mers la un alt trib vecin, Aslam. La câțiva ani după aceasta, în vreme ce Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) se afla la Medina împreună cu companionii săi, au zarit cu toții sute de oameni care se îndreptau în direcția orașului, unii pe jos, alții călare. Și dacă vântul nu le-ar fi adus la urechi rugile și adorările aduse lui Allah Preaînaltul, rostite cu voci puternice de către ei, musulmanii ar fi putut să fie tentați să creadă că o armată ostilă se îndreaptă către ei. Dar cine erau acești oameni ? Ei erau cei din triburile Ghifar și Aslam care îmbrățișaseră Islamul datorită muncii depuse de eroul nostru. Din acel moment, Abu Zar Al-Ghifari a participat activ la toate activitățile desfășurate în comunitatea Profetului, nimic diminuându-i calitățile despre care am discutat.

Odată a fost întrebat de către Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) : „Ce vei face dacă vei vedea conducători care vor reține pentru ei al fay’  (prada de război cuvenită săracilor) ?” Răspunsul lui Abu Zar nu a întârziat să vină : „Jur pe Allah că voi ridica sabia și mă voi lupta contra lor.” Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) a continuat : „Îmi dai voie să-ți sugerez ceva care este mai bun ? Înarmează-te cu răbdare până când mă vei întâlni (în viața care va urma).” Și despre valoarea acestui sfat ne vom da seama în perioada trăită de Abu Zar după moartea Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) și a primilor doi califi drept-călăuziți, Abu Bakr și ’Umar, fiul lui Al-Khattab (Allah să fie mulțumit de ei !).

 (moscheea Abu Zar Al-Ghifari, situata la 900 m nord de moscheea Profetului)

În acea perioadă Abu Zar a fost martorul căderii unora dintre primii companioni ai Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) în mirajul afacerilor lumești. Cu durere a observat că mulți oameni s-au expus pericolelor reprezentate de bogăția care a început să se manifeste din abundență în Imperiul Islamic. A fost foarte furios din cauza trendului evenimentelor, însă și-a amintit de sfatul primit de la profesorul sau, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), acela de a nu ridica sabia în fața altor musulmani. Și, în loc să facă uz de sabia sa, și-a folosit forța limbii să-i atace pe acei oameni care s-au lăsat târâți în mirajul unei vieți pline de lux punându-și, astfel în pericol viața spirituală. Și oriunde îl duceau pașii, Abu Zar își făcuse un obicei din a atenționa asupra pericolelor la care se expuneau în Ziua de Apoi. Unul dintre primii care au auzit atenționările sale a fost guvernatorul Siriei, pe care Abu Zar l-a sfătuit să se abțină de la acumularea de averi și să ducă o viață simplă, reamintindu-i versetele pe care le-am citat la începutul povestirii.

Și alți bogătași din comunitate au auzit de mai multe ori aceste atenționări, ceea ce l-a determinat pe guvernatorul Siriei să-i scrie califului din Medina să-l trimita la el pe Abu Zar. Temându-se, însă, de iscarea unor certuri, califul l-a chemat în Medina. Numai că, un grup de oameni rău intentionați au încercat să-l folosească pe Abu Zar drept pretext de a începe o revoltă împotriva califului ’Usman (Allah să fie mulțumit de el !), plan dejucat pentru că Abu Zar nu a fost un formator de greve sau un căutator al puterii, ci un reformator și sfătuitor pentru oameni. Astfel, el a ascultat cu supunere de ordinele califului și s-a întors la Medina, de acolo cerând permisiunea să meargă la Rabdah unde a putut să se bucure în tihnă de vârsta sa înaintată și unde a și murit fără ca măcar să dispună de un simplu giulgiu cu care să-i fie acoperit trupul binecuvântat.  

Abu Ayyub Al-Ansari

ABU AYYUB AL-ANSARI

(Allah să fie mulțumit de el !)

Gazda medinită a Profetului

(Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !)

 (d. 631 g.)

              Hijra (sau emigrarea profetului Muhammed – Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) de la Mecca la Medina are în spatele său mai multe evenimente interesante, între ele înscriindu-se și fraternizarea dintre emigranți (muhajirun) și gazdele lor, ajutoarele din Medina (ansari). Una dintre primele măsuri luate de către Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) după sosirea sa la Medina a fost să dea în grijă pe fiecare dintre companioni celuilalt, instaurând astfel un fel de frăție legală. Și, cu adevărat, mediniții (ansarii) s-au comportat ca atare, ajungând ca majoritatea să-și împartă tot ce aveau în mod egal cu frații sosiți din Mecca, unul dintre aceștia fiind eroul nostru de astăzi, Abu Ayyub Al-Ansari (Khalid, fiul lui Zaid). El s-a bucurat de o onoarea mai mare decât a celorlalți, însă, fiind cel care l-a găzduit pe însuși Trimisul lui Allah.

În legătură cu sosirea Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), istoria ne spune că fiecare locuitor din fiecare cartier al Medinei pe unde acesta a trecut călare pe cămila sa l-a implorat să vină cu el. Însă, ca un conducător înțelept, acesta nu a dorit să dea dovadă de niciun fel de favoritism, respingând orice grup sau persoană, inclusiv pe propriul său unchi din partea mamei. S-a adresat tuturor spunându-le să-i lase în pace cămila : „Departați-vă de ea, căci se află sub ordin divin și unde se va opri, acolo voi zăbovi și eu”, el însuși luând mâna de pe frâiele sale. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) a descălecat numai după ce cămila s-a așezat cu totul jos, loc situat chiar în vecinătatea casei eroului nostru.

 (locul aproximativ al casei lui Abu Ayyub Al-Ansari)

Abu Ayyub Al-Ansari împreună cu soția sa au fost foarte fericiți să beneficieze de o asemenea mare onoare. Gazda aleasă era unul dintre mediniții care s-au întâlnit în secret cu Profetul la Aqabah, lângă Mecca, punând bazele alianței prin care se angajau să-l apere atunci când va emigra la Medina. Pentru a-și arăta mulțumirea de a fi aleși ca gazde, Abu Ayyub și soția sa au insistat ca Profetul să stea în camera situată la etajul umilei lor locuințe, dar acesta le-a spus că este mai bine pentru ei și mai ușor pentru vizitatori ca el să locuiască la parter. Și Abu Ayyub a acceptat, respectându-i dorința Profetului, cu toate că această schimbare le-a produs o permanentă grijă ca nu cumva să-și deranjeze cu ceva onorabila gazdă.

Odată, fiind pe punctul de a ațipi, Abu Ayyub a vărsat din greșeală un vas cu apă pe jos. A sărit imediat din așternut și și-a trezit soția, făcându-și amândoi mari probleme că apa ar putea să se infiltreze în tavan și să-și deranjeze oaspetele, pe profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !). Nu au stat mult pe gânduri și au folosit singura pătură de pe pat pentru a absorbi o parte a apei, de acum încolo noaptea devenind greu de suportat. În zilele care au urmat, Abu Ayyub l-a rugat din nou pe Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) să se mute la etaj, ceea ce s-a și întâmplat. Desigur, în curând Profetul a construit o moschee și o cameră pentru el însuși chiar în imediata vecinătate, eliberând casa eroului nostru.

Dar rolul eroului nostru nu s-a încheiat aici, Abu Ayyub dovedindu-se un musulman devotat și luand parte la toate campaniile majore, atât cele desfășurate în timpul vieții Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), cât și cele de după moartea sa, în perioada celor patru califi drept-călăuziți.

Mai mult, Abu Ayyub a supraviețuit tuturor și, în ciuda vârstei sale înaintate nu s-a sfiit a se alătura armatei musulmane în campaniile intreprinse împotriva opresiunii și nedreptății, inclusiv celor din vremea califului ummayad Mu’awiya, perioadă când și-a întâlnit și moartea. Dar, un om neobișnuit precum eroul nostru, nu ar fi fost deloc mulțumit cu o moarte și îngropare obișnuite, alăturându-se armatei musulmane în asediul Constantinopolului, căutând astfel martiriul. În această ultimă bătălie a vieții sale, Abu Ayyub a fost rănit, iar pe patul de moarte a fost vizitat de către comandantul armatei, Yazid, cel care l-a întrebat în legatură cu o ultimă dorință. Și, ați putea numai să vă imaginați ce și-a dorit eroul nostru ? Ceva unic, specific unui om cum era eroul nostru Abu Ayyub Al-Ansari (Allah să fie mulțumit de el !). Acesta a cerut ca imediat ce va muri, să-i fie așezat corpul pe calul său și cărat în cel mai îndepărtat punct din teritoriul inamic, unde să fie îngropat, iar mormantul său să fie un semn bun pentru forțele musulmane, care să-și propună să cucerească respectiva zonă.

 (mormântul lui Abu Ayyub Al-Ansari)

Dorința eroului nostru care, din dragoste pentru Allah, a traversat mii de kilometri din Medina până la Istanbul, s-a îndeplinit câteva secole mai târziu când Muhammed Cuceritorul a cucerit Constantinopulul din mâinile bizantinilor.

’Abdur Rahman, fiul lui 'Auf

’ABDUR RAHMAN, fiul lui 'AUF

(Allah să fie mulțumit de el !)

Bărbatul cu mâini aurite

(d. 610 g.)

Un studiu asupra religiilor revelate ale Planetei ne va întări convingerea că primii care i-au urmat pe profeții si mesagerii lui Allah Preaînaltul au fost persoanele sărace și oprimate pentru că ele și-au dat seama că un profet aduce odată cu el salvarea și înscrie omenirea pe curba ascendentă a demnității, dar și pentru că majoritatea acestor oameni sărmani nu aveau de ce să se teamă, ei nedeținând nicio poziție socială sau avere. Cu toate acestea, ca în orice lucru, există și excepții. Și, astfel, admitem că întotdeauna au existat și câțiva oameni înstăriți, investiți cu funcții importante, dar care au îmbrățișat noua credință în ciuda sacrificiilor pe care urmau să le facă. Eroul nostru de astăzi se numără printre acești oameni de excepție, posedând o avere importantă și ocupând un loc respectabil în ierarhia comunității meccane. Cu toate acestea, nici avuția și nici teama de a-și pierde respectul nu l-au împiedicat să-l urmeze pe Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !). Alaturi de ’Usman, fiul lui ’Affan și Az-Zubair, fiul lui Al-Awwam (Allah să fie mulțumit de ei !), eroul nostru a avut onoarea să fie printre primii opt care l-au urmat pe profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), și aceasta încă din perioada când el încă predica în secret mesajul Islamului, înainte de a se muta în casa fiului lui Arqam.

(Mormântul lui 'Abdur Rahman, în Amman, Iordania)

Eroul nostru a fost un model al celui care a urmat Islamul, pentru care bogăția a reprezentat mai degrabă un mijloc de a obține plăcerea lui Allah Preaînaltul, decât un scop în sine. Cu toate acestea, nici chiar el nu a fost menajat de tulburarea la care erau supuși restul credincioșilor, fiind nevoit să plece împreună cu o parte dintre ei în Abisinia (Etiopia). Mai târziu a emigrat în Medina în compania primilor emigranți (muhajirun), lăsând în urmă tot ceea ce i-a aparținut cândva. 

Eroul nostru, însă, era înzestrat cu un talent deosebit și în ceea ce privește comerțul, activitățile de acest gen fructificându-le în cel mai bun mod cu putință. Astfel, se relatează că atunci când profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) i-a fraternizat pe emigranții meccani și ajutoarele medinite, una dintre primele măsuri ale începutului perioadei medinite, perechea cu care a făcut cauză comună a fost Sa’d, fiul lui Rabi’. Sa’d i-a spus lui ’Abdur Rahman : 

„Fratele meu, ascultă ! Eu sunt unul dintre cei mai înstăriți locuitori din Medina. Dețin două gospodării și am două soții. Alege-ți proprietatea care îți va plăcea și ea îți va aparține; și mai alege-ți soția care îți va conveni, iar eu voi divorța de ea ca să vă puteți căsători.”

‘Abdur Rahman i-a răspuns :

„Fie ca Allah Preaînaltul să-ți binecuvânteze familia și averea, dar nu-mi trebuie nimic. Te rog numai să mă iei la tine.” Fiul lui ’Auf a fost dus acasă și imediat a început să se implice în afaceri, adunând destui bani care să-i permită să se căsătorească. Când Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) a aflat de căsătoria sa, i-a sugerat să sacrifice ceva în onoarea mariajului, chiar și o oaie. “Fie ca Allah Preaînaltul să-ți binecuvanteze agoniseala !”, i-a mai urat Profetul. Și după acest moment al binecuvântării, averea sa a început să crească într-un ritm extraordinar, de parcă ar fi avut mâinile aurite.

Cu toate acestea, cantitatea de bogăție acumulată nu a constituit niciun obstacol în calea eforturilor intreprinse de eroul nostru pentru credința sa. El a luat parte în mod activ la fiecare bătălie, împreună cu profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), chiar povestindu-se că numai la Uhud a căpătat mai mult de douăzeci de răni.

(Interiorul mormântului său)

 

Mai devreme am afirmat că eroul nostru s-a dovedit a fi tipul de bărbat pentru care avuția a fost numai o modalitate de a obține plăcerea lui Allah Preaînaltul, nepierzând nicio oportunitate de a-și cheltui ceea ce administra de dragul lui Allah Preaînaltul. De exemplu, la un moment dat Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) a întrebat de donații care să fie puse în slujba unui grup de luptători pentru cauza lui Allah Preaînaltul. ’Abdur Rahman a alergat imediat acasă și s-a întors cu un sac plin cu bani. I-a spus Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) : „Dețin patru mii de monede. Două mii îi donez pentru Allah, iar două mii îi păstrez pentru familia mea.” Profetul i-a răspuns : „Fie ca Allah Preaînaltul să binecuvânteze ceea ce ai oferit și ceea ce ai reținut.”

Cu ocazia bătăliei de la Tabuk, vremea a fost una foarte călduroasă, călătoria lungă, iar proviziile pe sfârșite. S-a impus recurgerea la donații din partea companionilor care erau apți pentru aceasta, fiul lui ’Auf oferind 200 de uncii din aur. ’Umar, fiul lui Al-Khattab (Allah să fie mulțumit de el !) a observat că acesta a donat tot ceea ce avea, spunându-i despre acest lucru Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !). Fiind întrebat de către acesta : „Nu ai păstrat nimic pentru familia ta ?”, fiul lui ’Auf i-a răspuns : „Am lăsat familiei ceva mai mult și mai bun decât am donat.” „Cum adică ?”, l-a întrebat din nou Profetul. „Le-am lăsat ceea ce Allah și Mesagerul Său au promis drept recompensă.”

După moartea profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), ‘Abdur Rahman și-a asumat responsabilitatea de a-i întreține soțiile rămase văduve. Și, în ciuda tuturor acestor fapte de caritate, s-a temut întotdeauna din cauza averii deținute, ca nu cumva ea să se transforme într-o sursă de tentație. Odată, în timp ce ținea post, a fost servit cu ceva mâncare cu care să și-l întrerupă. A privit la ea și a spus : „Mus’ab, fiul lui ’Umair, care a fost mai bun decât mine, a pierit în luptă, iar noi nu am fost în stare să facem rost de niște pânză suficientă cu care să-l înfășurăm. Și priviți de ce avem parte din partea lui Allah ... Îmi este teamă că răsplata a fost grăbită pentru noi în această lume,” după care a început să plângă și a dat ordin să-i fie luată mâncarea din fața sa.

‘Abdur Rahman a fost cunoscut, de asemenea, pentru smerenia sa chiar și atunci când avea de-a face cu sclavii, calitate extinsă atât de mult, încât oamenii cu greu puteau să-l diferențieze când stătea lângă cei lipsiți de libertate. Iată de ce nu mare trebuie să ne fie mirarea că profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) i-a prevestit Paradisul, în următorul context :

Într-o zi, pe când toți din Medina erau ocupați cu treburile zilnice, deodată au zărit cu toții la orizont o coloană uriață de praf care se ridica. Încet-încet, agitația a început să pună stăpânire pe urbe. ’Aișa (văduva Profetului) a întrebat : „Ce se întâmplă ?” A fost informată că tocmai se apropiau 700 de cămile care îi aparțineau fiului lui ’Auf, încărcate cu bunuri. Auzind răspunsul, ea a continuat : „Fie ca Allah să-i binecuvânteze orice îi va da în această lume. Dar rasplata de care va avea parte în Viața de Apoi va fi mai mare, pentru ca l-am auzit pe Profet spunând : ’Abdur  Rahman (fiul lui ’Auf) va intra în Paradis pe genunchii săi.’ ” Vestea ce mare a ajuns la urechile lui ’Abdur  Rahman, alergând într-un suflet la ’Aișa (Allah să fie mulțumit de ea !) pentru a se convinge el însuși că era adevărat ceea ce auzise. Și primind confirmarea a ceea ce ea auzise de la Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !), eroul nostru a spus : „Îmi doresc să fii martoră că voi dărui toate aceste cămile cu tot ceea ce ele poartă de dragul lui Allah.”